Adio Madalina...

M-am trezit ca in fiecare dimineata, devreme, mi-am facut cafeaua pe care o savurez de obicei ascultand primele stiri ale diminetii si aud o stire socanta: Madalina Manole a murit!

NU POATE FI ADEVARAT!

Mintea mea parca refuza sa auda detaliile legate de tragica imprejurarea a mortii ei si singurul gand care imi napadeste mintea este ca inca o persoana draga sufletul meu a plecat. Nu stiu de ce dar parca sunt din ce in mai multi in ultimul timp.
Am simtit acelasi sentiment de neputinta si revolta pe care l-am avut si acum un an in urma, cand aproape in aceeasi perioada am primit tragica veste a lui Michael Jackson.
Cand se intampla lucruri de acest fel ma simt vinovata, parca nu am acordat suficienta atentie unor oameni atat de valorosi si ma incearca un gust amar la gandul ca de acum incolo, in lipsa lor, mass-media va exploda cu articole pe tema mortii lor, vor fi intoarse pe toate partile cele mai intime detalii ale vietii lor, vor fi difuzeaza cantecele si vor fi aduse omagii, din pacate post mortem. Oare de ce trebuie sa moara pentru a ne da seama de valoarea lor?

Un eveniment atat de tragic este sursa unor dezbateri si comentari nesfarsite, multi isi dau cu parea si condamna un astfel de gest, patand si stirbind de multe ori valoarea artistului.
Ar trebui sa tinem seama de un singur lucru - valoarea omului, ceea ce el a realizat, sa ne aducem aminte de placerea si bucuria creata in sufletul nostru de un cantec interpretat de Madalina! Importante sunt realizarile ei artistice care i-au asigurat drumul catre nemurire; din punctul acesta de vedere a fost o norocoasa, multi dintre noi parasim acesta lume fara sa fi contribuit intr-un fel la bucuria semenilor nostri.
Analizand pe toate partile gestul ei nu facem decat sa ne abatem de la ceea ce este important, valoarea ei si ranim familia care si asa este distrusa.

E corect cum a procedat? Nu avea alta alternativa? Nu suntem noi in masura sa o judecam! Fiecare este stapan pe propria viata si propriile decizii si isi asuma consecintele! Doar ea stia ce era in sufletul ei, cat de mare era dimensiunea tragediei pe care o traia. Poate a ajuns la un punct in care si-a dat seama ca se lupta cu morile de vant si a vrut liniste si intuneric. A fost alegerea ei, cine suntem noi sa o judecam? A fost un mare artist, de o sensibilitate deosebita, un artist care a simtit viata, cu bucurii si tristeti, poate de o mie de ori mai mai profund decat un om obisnuit.

Ce s-ar fi putut face pentru a preveni acest lucru?
Este intrebarea pe care o aud obsesiv in jurul meu si nu vad rostul ei, gestul este ireversibil, nu o mai putem aduce fizic inapoi!

Ce se poate face de acum incolo?
Sa manifestam compasiune si decenta in gesturi si afirmatii fata de familia indoliata si memoria Madalinei; noi cei care am iubit-o sa ne impacam cu ideea gestului ei si nu ar fi prea mult ca atunci cand ne rugam pentru sufletul si odihna eterna a celor dragi noua sa aprindem o lumanare si pentru Madalina.

De cate ori pierd un artist drag sufletului meu, dupa primul impact devastator al vestii incerc sa ma adun si sa-i rezerv in inima si gandul meu un colt special. Dupa un timp aproape ca uit ca nu mai e printre noi, ma gandesc la tot ce a facut, la cata bucurie si satisfactie mi-a adus in viata prin ceea ce a creat incat ii simt prezenta la fel de intens ca inainte.

Acesta este modul meu de al pastra in viata!